Proiectul Project Suncatcher, dezvăluit recent de divizia de cercetare a celor de la Google își propune o schimbare radicală de paradigmă: mutarea centrelor de date AI direct pe orbita Pământului.
Ce este Project Suncatcher
Project Suncatcher este un test prin care Google investighează fezabilitatea lansării unei rețele dense de sateliți care sunt adevărate data centere dotate cu cipurile Tensor Processing Unit (TPU). Ideea fundamentală este valorificarea luminii solare nefiltrate direct din spațiul cosmic. Panourile fotovoltaice amplasate pe orbită pot capta de până la opt ori mai multă energie solară decât cele de la sol și pot funcționa cvasi-continuu, eliminând nevoia unor baterii masive și a infrastructurii terestre dependente de rețelele electrice clasice.
Conform informațiilor obținute de The New York Times, Google a făcut primul pas practic în toamna anului 2026 prin lansarea satelitului prototip MVP la bordul unei rachete SpaceX Falcon 9. Acest satelit experimental, dezvoltat în parteneriat cu Planet Labs, are dimensiunile aproximative ale unui frigider și găzduiește patru cipuri TPU, oferind o putere de calcul comparabilă cu cea a unui singur server dintr-un centru de date clasic. În spațiu, prototipul va procesa sarcini ușoare pentru asistentul Gemini.
Obiectivul final al gigantului din Mountain View nu este operarea unui satelit izolat, ci crearea unor “roiuri” strâns legate de peste 80 de sateliți care să comunice între ei prin lasere optice de mare viteză. În viziunea cercetătorilor de la Google, dacă costurile de lansare pe orbită continuă să scadă, operarea centrelor de calcul în spațiu ar putea deveni comparabilă ca preț cu infrastructura terestră până la mijlocul anilor 2030.
Riscuri implicite pentru proiect
Deși promisiunea energiei solare inepuizabile sună spectaculos, Futurism subliniază obstacole inginerești și de mediu de o complexitate uriașă.
Cea mai acută problemă tehnică este disiparea termică. În vidul cosmic, ventilatoarele convenționale sunt inutile, deoarece nu există aer care să preia căldura prin convecție. Google a dezvoltat un sistem pe bază de pastă termică, aluminiu, cupru și panouri radiante pentru a elibera căldura în spațiu. Cu toate acestea, din cauza limitărilor actuale de răcire pasivă, cipurile TPU de pe satelitul prototip pot rula la capacitate maximă doar aproximativ 15 minute consecutive înainte de a fi oprite forțat pentru a se răci.
La capitolul fiabilitate intervine problema radiațiilor cosmice, capabile să declanșeze erori de memorie sau să degradeze siliciul pe termen lung. Spre deosebire de un centru terestru unde un tehnician poate înlocui o componentă defectă în câteva minute, o defecțiune pe orbită este definitivă.
Un alt risc major privește sustenabilitatea globală și deșeurile orbitale. Futurism avertizează asupra pericolului ca megaconstelațiile să devină ținte pentru fragmente de gunoi spațial sau să contribuie la degradarea stratului de ozon prin miile de lansări de rachete și emisiile de particule rezultate la reintrarea sateliților în atmosferă la finalul duratei de viață. Însuși James Manyika, vicepreședinte senior pentru cercetare în cadrul Google, a temperat așteptările în dialogul cu The New York Times, explicând că proiectul se află într-o fază incipientă și comparând parcursul său cu cei 15 ani necesari dezvoltării mașinilor autonome.
Competitorii au proiecte similare
Compania Starcloud, susținută de Nvidia, a marcat deja un record funcțional lansând pe orbită un satelit echipat cu un GPU Nvidia H100. Aceștia au reușit să ruleze modelul open-source Gemma și chiar să antreneze o variantă experimentală a unui model pe texte istorice direct în spațiu. Spre deosebire de viziunea modulară a Google, Starcloud mizează pe concepte gigantice, propunând structuri orbitale masive de mai mulți gigawați, dotate cu radiatoare de kilometri pătrați pentru a susține cipurile grafice de mare consum.
Elon Musk și SpaceX vizează utilizarea capacității de transport a rachetei Starship pentru a plasa sute de mii sau chiar până la un milion de noduri de calcul orbital, în timp ce Sam Altman de la OpenAI a investigat parteneriate și investiții în sectorul spațial pentru a depăși plafonul energetic cu care se confruntă rețelele din Statele Unite. Într-o altă zonă de nișă, startup-uri precum Lonestar Data Holdings vizează instalarea de servere de stocare a datelor în tuburile de lavă din subsolul Lunii, mizând pe protecție naturală împotriva radiațiilor.
Răspunsul companiei Blue Origin poartă numele de Project Sunrise. Compania fondată de Jeff Bezos a înaintat documentația oficială către Comisia Federală pentru Comunicații din SUA (FCC) pentru a construi o megaconstelație de până la 51.600 de sateliți concepuți special ca centre de date orbitale pentru sarcini de inteligență artificială. Project Sunrise va fi un strat complet de infrastructură. Sateliții ar urma să orbiteze la altitudini cuprinse între 500 și 1.800 de kilometri, organizați în planuri orbitale de la câteva sute până la o mie de unități.
